REGLEMENTĂRI CU PRIVIRE LA DENUMIRILE DE STRĂZI

Apariţia a noi şi noi străzi, mai ales începând cu sfârşitul secolului al XIXlea, a menţinut la ordinea zilei problema atribuirii numelor. Prima acţiune mai amplă de atribuiri de nume noi a avut loc în anul 1887. În acel an s-a dat nume la 26 străzi recent deschise. Următoarea acţiune s-a petrecut în 1900, când s-au atribuit nume altor 35 de străzi. Apoi, în 1907 au primit nume alte 23, în 1910 – 46, în 1918 – 24, 1934 – 52, în 1971 – 13, în 1974 – 14, în 1982 – 20 (dintre acestea cinci n-au fost construite) si în 1990 – 9 străzi.⁴ Paralel cu aceste acţiuni s-a generalizat şi obiceiul schimbării vechilor denumiri de străzi.

Dreptul de a da sau a schimba numele străzilor l-a avut o bună perioadă de timp administraţia locală, drept exercitat prin organul reprezentativ ales al comunităţii. Prima acţiune de acest fel din Tg. Mureş a avut loc în anul 1860, ocazie cu care adunarea generală a corpului reprezentativ a luat hotărârea de a numi Piaţa, împreună cu parcul de acolo, Piaţa Széchenyi, în amintirea marelui politician reformist maghiar István Széchenyi, decedat în acel an. Şi tot atunci a fost schimbat numele străzii Ebhát (Spatele Câinelui) în Kazinczy. Începând cu 1872 organul reprezentativ al oraşului a devenit Consiliul municipal, care şi-a exercitat şi această atribuţiune până în anul 1920.

Înainte de 1918 legislaţia nu s-a ocupat cu denumirile de străzi. Pe cale legislativă a fost reglementată doar acordarea sau schimbarea denumirilor de localităţi şi cătune.⁵ Executarea hotărârilor Consiliului municipal cădea în sarcina magistratului, ca organ executiv, dar magistratul avea, la rândul său, dreptul de a face propuneri în acest sens. Astfel, în anul 1899 s-a şi adus o hotărâre, prin care au fost precizate sarcinile magistratului în cazul ridicării problemei de deschidere a unor noi străzi.⁶

După 1918 problema acordării denumirilor de străzi a primit alte dimensiuni. Denumirile străzilor au fost considerate ca expresie şi simbol al noului stat, a noii puteri româneşti. De aceea, denumirile ungureşti au fost înlocuite cu cele româneşti, neţinând cont de faptul că maghiarii constituiau peste patru cincimi din populaţia oraşului. Noile denumiri de străzi n-au fost simple traduceri ale vechii denumiri, ci nume noi, specifice spiritului românesc.

În noile condiţii, organele centrale româneşti au încercat să asigure maghiarilor ajunşi în minoritate garantarea folosirii limbii materne, potrivit promisiunilor consemnate în Hotărârile din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. Între acestea era şi folosirea de inscripţii bilingve. La punctul 3. al Ordonanţei nr. 1. (ian. 1919) Consiliul Dirigent prevedea, printre altele, că în acele oraşe unde minorităţile constituie o cincime a populaţiei acestea pot desfăşura activitatea în administraţie şi în justiţie în limba maternă. Punctul 5. al aceleiaşi Ordonanţe preciza că pentru numele aşezărilor fiecare naţionalitate poate folosi denumirea din limba proprie, iar numele de familie îl poate scrie fiecare după ortografia proprie.⁷ Prin dispoziţia guvernamentală nr. 71 din 15 mai 1920 Secretariatul General al Transilvaniei a ordonat: „să se dea străzilor numiri româneşti: istorice, ale familiei regale şi a oamenilor mari ai tării, din trecut, cât si a celor ce au făurit România Mare.”⁸ În acelaşi timp a specificat şi faptul că pentru o mai bună orientare a populaţiei minoritare, tăbliţele cu inscripţiile de străzi să poarte şi vechea denumire. La 9 Iulie 1920 Preşedinţia Consiliului de Miniştri a decis în mod similar ca: „Inscripţiile stradelor, indicatoarele drumurilor, precum şi orice inscripţiune permanentă publică, să fie făcută în limba română şi în limba sau în limbile populaţiunii din localitate.”⁹

Aplicarea rigidă a prevederilor Constituţiei din 1923 în privinţa folosirii limbii a anulat practic dispoziţiile menţionate din 1920. Articolul 126 al constituţiei precizează că limba oficială este exclusiv cea română, prevedere care a fost considerată de autorităţile locale ca bază pentru folosirea numelor de străzi doar într-o singură limbă, cea română.¹⁰

Legea de organizare a administraţiei locale din 1929 s-a referit şi la numirile de străzi. Punctul 22 al articolului 104 trece în competenţa consiliilor locale această problemă,¹¹ lăsându-le libertatea în privinţa numirilor bilingve sau trilingve de străzi, adică a folosirii şi a altei limbi în afară de cea română in inscripţii oficiale, însă dispoziţiile ulterioare au fost restrictive. În adresa nr. 21 230 din 18 septembrie 1936 Primăria oraşului Tg. Mureş atrage atenţia firmei „Sole” din Braşov, la care comandase indicatoare de străzi, că în conformitate cu cele două circulare ale ministerului de interne indicatorarele de localităţi, de drumuri şi de străzi trebuie scrise obligatoriu numai în limba română. Se interzice folosirea vechilor numiri atât în cazul inscripţiilor şi indicatoarelor, cât şi în cazul presei, publicaţiilor, firmelor, cât şi în orice manifestare publică a minoritarilor.¹²

Articolul 194 din Legea administrativă din 1938 aduce o precizare în privinţa folosirii numelor de personalităţi în cazul denumirilor de străzi. În aliniatul ultim se dispune: „Se va revizui şi actuala nomenclatură a străzilor, nepermiţându-se nume de personalităţi în viaţă, în afară de numele membrilor familiei regale.”¹³ Această prevedere n-a mai fost pusă în practică, deşi a fost remarcată de şeful serviciul administrativ al primăriei.

În urma dictatului de la Viena, în toamna anului 1940 Tg. Mureşul a ajuns din nou, pentru un scurt timp, sub administraţie maghiară. Problema denumirii străzilor a intrat din nou în competenţa adunării generale a Consiliului municipal, dar hotărârea acestuia devenea definitivă numai după aprobarea primită din partea ministrului de interne ungar. Aşa s-a întâmplat de exemplu, în 1941, când, la sfârşitul hotărârii adusă în această privinţă, se menţionează că: „Această hotărâre poate fi executată după aprobarea de către Domnul Ministru de Interne reg. ungar.”¹⁴

Toamna anului 1944 a adus din nou schimbări radicale: de autoritate, dar şi de regim. Legea 87/1945, numită Legea privind statutul juridic al minorităţilor conlocuitoare, cunoscută sub denumirea de Statutul Minorităţilor, neabrogat, dar de o vreme încoace nerespectat, prevedea în articolul 15: „În oraşele şi comunele rurale, unde conform ultimului recensământ cel puţin 30% din totalul locuitorilor este de limbă maternă comună alta decât cea română, şi numele străzilor vor trebui să fie indicate şi în limba naţionalităţilor respective.”¹⁵

După ce în martie 1945 Ardealul de Nord a reintrat în administraţie românească, Ministerul Afacerilor Interne şi-a manifestat nemulţumirea faţă de schimbările de nume de străzi efectuate până atunci în această provincie. De aceea a urgentat modificări mult mai radicale în această privinţă şi la Tg. Mureş. Ordinul nr. 898 din 17 mai 1945 a reproşat primăriei că: „Numeroase străzi, localuri, pieţe publice etc. continuă să poarte nume ce amintesc tristele vremuri ale reacţiunii. Unele dintre aceste nume reprezintă idei ce nu pot fi admise de spiritul vremurilor noui, altele înfăţişează ura, crima şi întregul cortegiu de suferinţi al clasei muncitoare. Prezenţa acestor nume constituie o permanentă îndurerare pentru martorii libertăţilor, şi o sfidare adâncă a opiniei publice democratice a ţării. Este inadmisibil ca pe căile publice să se mai citească numele dictatorilor, al sbirilor care au înecat în sânge mişcările muncitoreşti şi al asasinilor noştri. În consecinţă veţi lua imediat măsurile necesare pentru schimbarea orcărei nomenclaturi ce poate reprezenta – sub orice formă – acel trecut de erori, de teroare, de şovinism şi reacţionarism, înlăturând vestigiile unei epoci definitiv dispărute odată cu fascismul şi hitlerismul.”¹⁶ Ordinul semnat de Teohari Georgescu a dispus în continuare ca noile indicatoare de străzi să corespundă ideilor „de libertate şi de democraţie”.

Încă în toamna aceluiaşi an, la 14 septembrie, a fost emis un nou ordin al Ministerului Afacerilor Interne, cu nr. 29 131, adresat Primăriei oraşului Tg. Mureş şi trimis acesteia, concomitent, pe două căi – prin prefectură şi prin Comandamentul de poliţie, în care se revine la chestiunea străzilor, şi pe un ton aspru este condamnată atitudinea nepăsătoare a organelor locale, respectiv a primăriei. În acesta se poate citi: „Ministerul Afacerilor Interne constată că în localităţile din Ardealul de Nord este menţinută nomenclatura străzilor aşa cum a fost modificată, după dictatul de la Viena din anul 1940, deşi au trecut mai bine de 6 luni de la reintroducerea administraţiei româneşti. Cum actuala denumire a străzilor este expresia concepţiei totalitare şi şovine a fostului regim hortist (!), menţinerea, acestor stări de lucruri ar putea constitui un istrument de agitaţie în mâinile reacţionarilor, cari se folosesc de orice prilej pentru tulburarea liniştei şi ordinei publice şi asmuţirea naţionalităţilor conlocuitoare, una împotriva alteia.” Se dispune, în continuare, schimbarea denumirilor avute în vedere.

La 7 mai 1946 oraşul primeşte al treilea ordin ministerial, cel cu nr. 14 918, pentru efectuarea urgentă a schimbărilor de denumiri de străzi. În ordinul circular nr. 15 700/24. august 1946 se interzice folosirea, în denumirea străzilor şi pieţelor, a numelor eroilor căzuţi în război, până la apariţia tabelelor cu eroii selecţionaţi din întreaga armată. Cu adresa nr. 10 214/A din 3 aprilie 1947 oraşului i se reproşează de către ministerul de interne neexecutarea ordinelor anterioare.¹⁸ La 29 decembrie 1947 Ministerul Afacerilor Interne trimite circulara nr. 34 591 pentru revizuirea şi schimbarea denumirii străzilor.¹⁹ La 5 ianuarie 1948, printr-o altă circulară, se dispune schimbarea denumirii străzilor care purtau numele regelui abdicat Mihai I. şi a membrilor casei regale.²⁰

Problema nomenclaturii străzilor a rămas în atenţia regimului comunist şi după masivele schimbări de nume efectuate prin constrângere în anii 1946 şi 1948. Începând cu 1951 această activitate a fost reglementată prin decrete periodic reînnoite. Decretul 226 emis de Prezidiul Marei Adunări Nationale la 15 decembrie 1951 a prevăzut că schimbarea sau atribuirea denumirii oricărei unităţi se face prin decret al Prezidiului Marei Adunări Naţionale.²¹ În cazul unităţilor administrative şi aşezărilor omeneşti, ca: regiuni, raioane, oraşe, cartiere, comune, sate, cătune, dar şi pentru străzi schimbarea sau atribuirea de denumire se face la propunerea sfatului popular al regiunii, în raza căruia acestea se află. Decretul a specificat şi restricţia, potrivit căreia schimbarea denumirii şi acordarea de denumiri cu numele anumitor persoane se poate face în cazuri excepţionale, dacă acestea prezintă o deosebită însemnătate politică. Potrivit decretului schimbări de denumiri se fac numai în cazuri bine întemeiate, când există nepotrivire între denumirea existentă şi regimul de democraţie populară, când denumirea nu se potriveşte cu particularităţile naţionale şi de trai ale populaţiei, când în localitatea respectivă se află două sau mai multe străzi cu aceeaşi denumire.

Regulamentul de aplicare a decretului a specificat că în cazul când mai există străzi care poartă numele unor duşmani ai poporului sau când există nepotrivire între denumirea existentă şi regimul de democraţie populară se vor face propuneri de schimbare fie revenindu-se la denumirea mai veche, fie atribuind o nouă denumire.²² Atunci când există două sau mai multe străzi cu acelaşi nume, acesta se va păstra de preferinţă de strada care l-a purtat mai înainte, iar pentru celelalte se vor propune alte denumiri. În privinţa folosirii sumelor de persoane, regulamentul aduce înlesniri faţă de prevederile decretului atunci când dă posibilitate folosirii în acest scop şi a numelor unor persoane, a căror viaţă a fost legată de localitatea respectivă.

După câţiva ani reglementarea prea centralizată a fost modificată. Decretul nr. 257 din 1956 al Consiliului de Stat privind atribuirea şi schimbarea denumirii străzilor trece această competenţă în atribuţiile sfaturilor populare regionale.²³ Propunerile trebuiau făcute de către comitetele executive ale sfaturilor populare comunale şi orăşeneşti, care erau analizate de comisii speciale de pe lângă Comitetele executive ale sfaturilor populare regionale, însărcinate în acest sens. Comisiile regionale aveau în componenţă un reprezentant sindical, şeful secţiei arhitectură şi urbanistică, delegaţi ai PTTR şi CFR, al Comisariatului militar şi câte un profesor de geografie şi de istorie.

Decretul Consiliului de Stat nr. 859 din 27 octombrie 1966 a adus unele modificări în privinţa reglementării modului de atribuire sau de schimbare de denumiri.²⁴ Era prevăzut ca denumirile să reflecte particularităţile economice, geografice sau istorice locale, să nu se atribuie ca denumiri numele unor persoane în viaţă. În cazul atribuirii numelor unor persoane care nu mai sunt în viaţă, sau a unor denumiri legate de evenimente istorice sau politice, trebuia să existe concordanţă între importanţa acestora şi aceea a obiectivului care va purta denumirea respectivă. Dreptul de atribuire a denumirii a rămas în continuare în competenta sfaturilor populare, cu excepţia cazurilor când se atribuie ca denumire nume de persoane. Acest din urmă caz intra în competenţa Consiliului de Stat al R.S.R.

În 1977 a apărut un nou decret al Consiliului de Stat, cel cu nr. 386.²⁵ Acesta a împuternicit consiliile populare judeţene cu atribuirea denumirilor de parcuri, cartiere, străzi şi artere de circulaţie de interes local, precum şi pentru staţiile mijloacelor de transport în comun. Articolul 2. din decret înşiră criteriile de luat în seamă cu ocazia atribuirilor de denumiri: să reflecte particularităţile economice, geografice sau istorice locale, să existe concordanţă între caracterul unităţii sau al obiectivului şi denumirea ce i se atribuie, să se atribuie denumiri diferite parcurilor, cartierelor şi străzilor din aceaşi localitate, să nu se atribuie ca denumiri numele unor persoane în viaţă, în cazurile în care se propune atribuirea unor denumiri legate de evenimente istorice sau politice interne ori internaţionale sau nume de persoane, să existe concordanţă între importanţa acestora şi aceea a obiectului care va purta această denumire.

Trebuie menţionat faptul că în epoca comunistă rolul sfaturilor populare regionale si apoi al consiliilor populare judeţene a fost unul de execuţie. Cea care a dat tonul ideologic în atribuirea ori schimbarea de denumiri de străzi a fost secţia de propagandă a Comitetului regional, apoi judeţean al PCR. Aici s-a decis, de fiecare dată, care stradă ce nume va purta.

După schimbările survenite în decembrie 1989 au avut loc şi modificări în privinţa reglementării atribuirilor de denumiri. Decretul-lege nr. 100 din 1990 trece în sarcina prefecturilor atribuirea sau schimbarea de denumiri de parcuri, pieţe, cartiere, străzi, staţii ale mijloacelor de transport în comun, precum şi pentru alte obiective aflate în administrarea unităţilor sau subunităţilor de interes local.²⁶ În acest scop pe lângă prefecturi se constituie câte o comisie formată din 7-9 persoane din domeniile istoriei, etnografiei, geografiei, lingvisticii, artei şi alte domenii de activitate. În judeţele cu minorităţi naţionale, din aceste comisii fac parte şi reprezentanţi ai acestora. Sarcina comisiilor constă în analizarea propunerilor privind atribuirea şi schimbarea de denumiri, cât şi în propunerea, din proprie iniţiativă, de atribuiri sau schimbări de denumiri. În articolul 2. al decretului-lege s-a prevăzut şi precizarea: „Cu acest prilej se va ţine seama şi de numirile tradiţionale în limbile minorităţilor naţionale alături de cele în limba română.”²⁷

Este regretabil că această formulare este prea vagă. Poate fi interpretată, iar aplicarea sa a dat posibilitatea intoleranţilor faţă de doleanţele minoritarilor de a neglija prevederile aliniatului mai sus menţionat, cum s-a întâmplat şi la Tg. Mureş după anul 1990.